Ieri am citit un articol pe blogul lui Cristian despre o intalnire cu o persoana la prima vedere, care cerea niste bani ( 6 lei) pentru a putea pleca cu autobuzul, el si prietenul lui, la parinti, dupa ce isi pierduse sotia si copii in inundatii. Parerile au fost impartite. Insa cu acest prilej mi-am adus aminte de o intamplare de aproape un an, chiar mai putin.

Veneam intr-o zi de la Iasi, unde mergeam la consulatii cu inca,cativa copii cu masina unui prieten. Oprim pentru o pauza la Cotnari dupa care continuam drumul. La cativa kilometri buni, poate vreo 8-10, unde nu se vedea decat camp si cam atat, soferul vede in fata un copil singur (de 12 ani). In dreptul sau opreste si il intreaba unde merge, spunand ca la Botosani si intreband daca l-am putea lua cu noi. Avand inca 2 locuri libere  a decis sa il luam. Baiatul era cam murdar, hainele de pe el fiind cam uzate si papucii rupti. In masina a inceput o conversatie cu baiatul, am aflat ca vinea de la Iasi, fiind luat de o masina pana la Cotnari si de acolo a mers pe jos. Ni s-a parut curios acest lucru, mai ales ca baiatul era destul de mic, asa ca am inceput sa il intrebam ce si cum. Baiatul povesteste ca a plecat dimineata la fratele sau la spital sa il vada, orfani amandoi, care nu putea merge, fiind paralizat si ca se intoarce la Botosani sa munceasca pentru a face rost de 10 milioane, care ii trebuiau intr-un numar de zile pentru obtinerea unui scaun cu rotile. Nu a cerut nici un ban,nimic. Doar povestea ceea ce persoanele din masina il intrebau. Mai spunea ca suferea de diabet si ca nu si-a mai injectat insulina (motivul chiar nu il mai tin minte). Avea doar 12 ani si a fost abandonat impreuna cu fratele sau intr-un orfelinat de pe langa Botosani. Poveste chiar ne-a cutremurat pe toti cei din masina. L-am intrebat daca mancase si a spus ca nu luase dacat o inghititura dimineata (ora fiind cam 4 dupa-masa). Sa nu va spun cu ce pofta a mancat cele 2-3 sandwich-uri ce i le-am dat…Dupa care a adormit. Crede-ti-ma  ca pentru un moment mi s-a taiat rasuflarea si chiar am ramas pe ganduri. Cum un copil atat de mic este atat de batut de soarta? La varsta cand el ar trebui sa invete, sa se joace si sa se bucure de copilarie, el trebuie sa munceasca pentru binele fratelui sau… Prea crud. Mult prea crud.

Dupa vreo 20 de minute s-a trezit, ajunsesem deja in Botosani si vorbisem unde sa il lasam. Ne-a multumit frumos pentru ca l-am adus, ne-a urat toate cele bune ( un om din masina cunostea unde anume trebuia sa ajunga, mai auzind de cazul lui) si fiecare i-a oferit cate ceva bani (omul ce auzise de el i-a oferit chiar 1 milion jumatate parca).

Nici nu va inchipuiti ce sentimente aveam in clipa respectiva si cat de mult m-am bucurat pentru viata pe care o am.

Si nu este SF. Chipul copiluilui care totusi incerca sa arunce un zambet (fara prea multa reusita) se vedea ca ascunde o mare greutate.

Halal parinti. Ganditi-va de 100 de ori in momentul in care decideti sa faceti un copil, ganditi-va ca este o responsabilitate pentru cel putin urmatorii 20-25 de ani. Ganditi-va ca nu sunt carpe si ca oricat de greu v-ar fi niciunde nu este mai bine pentru un copil decat alaturi de cei ce i-au dat viata.