Vad cum timpul trece. Si nu ma refer doar la minutul in care ma aflu sau la secunda in care vad ceva pentru a mia oara. Acum vorbesc despre trecerea noastra prin viata si despre timpul care l-am lasat in spate, sau care, fara sa ne dam seama, alearga fara ca macar sa se uite la noi (ceea ce este total inadmisibil, pentru ca noi nu il privim deloc). Am intrat in ceea ce se numeste cotidian. Am intrat intr-o rutina, dar nu cea din ziua de astazi, ziua de ieri, sau acum 3 zile, ci in rutina in care am ajuns sa facem cu usurinta cam toti aceleasi lucruri care ne-au adus in pas cu epoca si perioada in care ne aflam, in pas cu „moda”.
Poate unora o sa li se para stupid sa vorbim despre asta, dar poate stupizi sunt cei care nu vor sa realizeze ca pe undeva chiar asa este. Pentru ca stii care sunt persoanele care cu adevarat stiu sa se bucure de tot ce este lasat pe pamant? Fiintele pentru care ceasul bate in sens de scurgere nu de urcare. Dar sa nu ma abat de la subiect.

Dupa cum am inceput, trece. Iar noi crestem si ne maturizam, mai mult sau mai putin (cred ca mai mult mai putin;)) ). Si ce imi pare mie rau, este ca ajungem fix acolo unde am spus ca nu o sa ajungem niciodata. La persoanele pe care o data le jigneam sau, despre care, cuvintele adresate nu erau nici pe departe cele mai bune. La lucrul pe care l-am promis ca nu o sa il fac indiferesnt de situatie, la indepartarea de persoanele cu care am infinite amintiri de neuitat. Astea toate incep sa para a decizii, desi reprezinta mai mult de atat. Este deja asumarea responsabilitatii actelor nostre si a celor din jurul nostru. E ciudata chestia, deoarece este mult da multa teorie, iar la practica mai greu. Pacat ca deciziile nu tin doar de noi, ca se intampla sa fie si mai putin favorabine, ca altfel poate am profita si noi mai mult de mai multe lucruri si momente.